În ziua de azi, accesul la o sursă de apă reprezintă o problemă extrem de importantă pentru multe state ale lumii. Se estimează că 1,5 până la 2 miliarde de oameni trăiesc în zone cu deficit de apă, unde, cel puțin pentru anumite perioade ale anului, resursele disponibile sunt insuficiente pentru a satisface cererea. În aceste regiuni, soluția poate fi apa obținută în instalațiile de desalinizare. Printre metodele de producție cele mai utilizate se numără osmoza inversă, desalinizarea termică sau înghețarea apei de mare.

La ora actuală, în lume sunt în funcțiune 16.000 de uzine care produc zilnic aproape 100 de milioane de metri cubi de apă dulce. Mai mult de jumătate din acestă cantitate este realizată în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. În Europa, majoritatea instalațiilor se află în Spania.

Din nefericire, desalinizarea apei are un impact major asupra mediului înconjurător prin consumul imens de energie și producția de gaze cu efect de seră. În timpul procesului sunt adăugate substanțe chimice și metale dizolvate cum ar fi clorul și cuprul, pentru a preveni înfundarea sau deteriorarea instalațiilor. Reziduurile provenite din uzinele au o concentrație de sare mult mai mare decât cea a apei marine și adesea sunt deversate înapoi în oceane, pompate în alte corpuri de apă sau canale de drenaj. Astfel, sunt puse în pericol ecosistemele marine și pot fi agravate schimbările climatice.

O metodă inedită și în același timp revoluționară, este cea dezvoltată de savantul Henri Coandă. El a realizat o instalație de desalinizare care folosea energia produsă de un sistem de panouri solare cu o suprafață de 8 m². Apa de mare, pulverizată, era adusă în contact cu aerul încălzit la 500 de grade Celsius. Vaporii se ridicau, erau colectați și transformați în apă potabilă. Asfel, se puteau obține 1.600 de litri de apă în doar 12 ore. Această metodă este ecologică, deoarece nu produce reziduuri toxice. Singurul produs secundar este sarea de mare care poate fi valorificată economic. Deşi Coandă a făcut o demonstraţie în Franţa, instalaţia nu a funcţionat niciodată la scară largă, fiind considerată fantezistă de către autorități.

Oamenii de știință susțin că este o nevoie urgentă de a dezvolta metode mai bune de tratare a reziduurilor, tocmai pentru a evita poluarea mediului și a reduce costurile de eliminare a deșeurilor. Abia atunci poate fi garantată aprovizionarea cu apă potabilă a generațiilor prezente și viitoare.       

Poate, între timp, vor apărea și alte metode de a produce apă potabilă din apă de mare. Până atunci, resursele de apă potabilă ar trebui să fie considerate comorile viitorului.